.:: UnderWay ::.

26 iulie.

In aceasta zi in anul 1602, James Robertes a introdus in Stationers’ Register, “A booke called the Revenge of Hamlett Prince Denmarke as yt was latelie Acted by the Lord Chamberleyne his servants”. Shakespeare se pare ca a scris piesa “Hamlet” pe la 1600. Cert e ca doi dintre oamenii lui Chamberlain in distributia originala de la teatrul Globe au fost Richard Burbage, in rolul lui Hamlet, si Shakespeare, probabil ca Ghost si probabil; chiar si in rolul lui Claudius.
E clar ca James Robertes practica un soi de hotie in aceste vremuri premergatoare copyright-ului, dar si Shakespeare imprumutase destul. Pe langa o serie de surse mitice, o saga daneza din sec 11-12 intitulata “Amleth” povesteste despre Feng ce si-a ucis fratele, Horwendil, ca sa se insoare cu cumnata acestuia, Gerutha, facandu-l pe Amleth ful sa se prefaca nebun ca sa se salveze, pe Feng care devenise suspicios, sa intinda tot felul de capcane (reprezentate de femei sau spioni) pentru a-l atrage in cursa pe tanarul Amleth, facand ca Amleth sa fie trimis in Anglia insotit de doi pierde-vara ce trebuiau sa transmita o scrisoare cu un ordin de executie, pe care Amleth va incerca sa puna mana.
Dincolo de complexitate si adancime, ceea ce a adus in plus Shakespeare e procedeul piesei-in-piesa. Istoricul de teatru, John Mills (“Hamlet on Stage: The Great Tradition”, 1985) a cercetat peste un secol de reprezentatii ale unor actori ce au utilizat “o scena a tararii lui Hamlet” pentru aceasta, incepand cu Edmund Keane in 1814, care se apropie pe furis de Claudius pentru ca apoi…
“In timpul reprezentatiei, Dl Kean a uitat cu totul de delicatetea sa caracteristica, si care trebuia sa fie mereu amprenta unui domn in fata unei doamne, si nu doar ca iubita i-a vazut fundul, dar s-a si tarat spre rege pe burta ca un sarpe ranit pe pajiste…”
Un alt soi de documentare gasim pe site-ul barbarapaul.com, care listeaza toate cartile ce fac aluzie in titlu la Hamlet. Sunt peste 150 de titluri ce includ To be or not to be, To be/Not be (24 titluri), Undiscovered Country (22), Outrageous Fortune (18), Perchance to Dream (16), No Traveler Returns (11), si lista continua pana la To Take Arms (subintitulata, ‘A Year in the Provisional IRA’) (1). Tot pe acest site gasim si o anagrama a primelor trei versuri din soliloqui: “In one of the Bard’s best-thought-of tragedies, our insistent hero, Hamlet, queries on two fronts about how life turns rotten.”
Exista de asemenea si aproape la fel de multe parodii dupa Hamlet, precum aceasta ce ii datoreaza mult lui Dead Parrot a lui Monty Python:
Hamlet Alas, poor Yorick. I knew him, Horatio, a fellow of infinite jest, of most excellent fancy. He hath bore me on his back a thousand times. I cannot believe he is dead. Tell me, good sir, what is wrong with my friend Yorick?

Digger I’ll tell you what’s wrong with him, my Lord. He’s dead, that’s what’s wrong with him.

Hamlet No, no, he’s resting. Look you upon those lips that I have kissed.

Digger My Lord, I know a dead jester when I see one, and I’m looking at one right now.

Hamlet No, he is not dead. He is merely resting.

Digger Resting?

Hamlet Yes, a remarkable fellow, Yorick. Beautiful skin tone.

Digger His skin tone don’t enter into it - he’s stone dead.

Si asa continua pana cand groparul face o greseala aproape fatala:
Digger He’s not pining, he’s passed on. This jester is no more. He has ceased to be. He’s expired and gone to meet his maker. This is a late jester. He’s a stiff. Bereft of life, he rests in peace. If you hadn’t wrenched him from the earth, he’d be pushing up the daisies. He’s rung down the curtain and joined the choir invisible. This is an ex-jester! He cannot speak, and he cannot be!

Hamlet To be or not to be…

Digger God, not a soliloquy! I have work to do.

Hamlet Right then, wrap him up. I’ll take him with me. Yorick loves a good ride.

In ziua de 25 iulie anul 1834, Samuel Taylor Coleridge a murit bolnav de inima, la varsta de 61 de ani. In ultimii sai ani de viata, el a continuat sa scrie (”Aids to Reflection”, 1825, si “Church and State”, 1830), dar era deja departe de marile sale poeme si de critica sa literara, si se indepartase de cei care-i fusesera apropiati, cum ar fi prietenul si partenerul sau, Wordsworth. Desi traia semi-izolat in camerele sale din Highgate, faima si reputatia sa pentru conversatii stralucite, i-a facut pe multi sa vina in continuare in vizita. Astfel, in 1825, cand l-a vizitat Thomas Carlyle, acesta a gasit un Coleridge cu “un suflet deosebit de bun, spiritual, plin de afectiune, poezie si magnetism”, dar “un geniu mare si nefolositor”, care in cursul conversatiei e ca un om ce navigheaza pe mai multi curenti. Criticul William Hazlitt scria: “daca Coleridge n-ar fi fost cel mai de seama palavragiu al veacului sau, ar fi fost probabil cel mai bun scriitor”, dar nu admite si ca fata de tot ce poetul a esuat in culegerea “fructelor imortale si florilor ce nu pier” dupa cum promisese, el n-a decazut totusi ca Wordsworth sau Southey.
Esecul e pus in parte pe seama intoarcerii poetului la consumul de opiu. Consumul a fost facilitat de procurarea substantei de catre un chimist din Highgate, care l-a lasat pe Coleridge pe o usa dosnica sa ia “Tinct. de Opiu” preparata cu apa, saramura sau sirop. Intr-un sonet din 1825, “Work Without Hope”, poetul face aluzii la propria sa dependenta:
. . . Yet well I ken the banks, where Amaranths blow, Have traced the fount whence streams of Nectar flow. Bloom, o ye Amaranths! bloom for whom ye may – For me ye bloom not! Glide, rich streams! away! With lips unbrightened, wreathless brow, I stroll: And would you learn the spells that drowse my soul? Work without Hope draws nectar in a sieve, And Hope without an object cannot live.

Hartiile sale arata incercarile lui neincetate de a explica, atenua sau nega faptul ca puterile ii scadeau, in stilul sau de a scrie incantator. Astfel, in ‘Notebooks’, e mistic si obscur, vorbind de voia haosului: “The Will of the Chaos — its dark disactualizing, clinging Self-Contrariety suspended, and forced asunder to become actual as opposites — Light and Gravity. Yes! This supplies the link that was missing….” Intr-o scrisoare isi descrie gandurile ca pe niste pasari indeajuns de mature sa se urce pe marginea cuibului dar fara putinta de a zbura macar pe creanga cea mai apropiata. (”mature enough to climb up & chirp on the edge of their Birth-nest but not to fly even so far as a perch on the next branch.”) In alta scrisoare spune ca urechea sa interna inca aude “bucati rupte de melodie, care-mi aimntesc ca inca am in mine un cantec de harpa si briza”. O alta scrisoare plaseaza acelasi gand intr-un alt anotimp: “in acesta lume sumbra, unde ceea ce nu se schimba ingheata, si in iarna vietii mele, eu sunt asemeni unei sticle de Brandy - ca un mic foc iscat de alcool in centrul unei prajituri de gheata. In ce priveste felul cum si-a imaginat sa-i arate mormantul, el a decis sa nu se utilizeze imaginea unei harpe frante sau a unei muze, ci aceea a unui om batran sub un copac; una din ultimele lui poezii, “Love’s Apparition and Evanishment”, contine imaginea unui…
…a lone Arab, old and blind,
Some caravan had left behind,
Who sits beside a ruin’d well
Where the shy sand-asps bask and swell….

In Epitaful scris pentru sine insusi spune:
..Beneath this sod
A poet lies, or that which once seem’d he–
O, lift one thought in prayer for S. T. C….

sau un epitaf alternativ inclus intr-o scrisoare:
“In truth he’s no beauty!” — cried Moll, Poll and Tab,
But all of them owned — He’d the gift of the Gab.

In data de 24 iulie 1725, s-a nascut John Newton, comerciantul de sclavi devenit pastor si care a scris imnul “Amazing Grace”. Autobiografia sa intitulata ‘An Authentic Narrative of some Interesting and Remarkable Particulars in the Life of John Newton’, din 1764, ne povesteste cat de des a fost gasit si pierdut: pe mare, la 11 ani, alaturi de tatal sau care facea comert maritim, trimis in Spania ca asistent de bacan la 15 ani, devenit marinar in Venetia la 17 ani, inrolat in armata engleza dar eliberat imediat datorita problemelor cauzate si dat pe mana unui negustor de sclavi, abandonat apoi de acesta concubinei sale, o printesa africana care l-a infometat si i-a incurajat pe localnici sa arunce cu pietre in el.. a urmat apoi o serie de tratamente pozitive si mai putin din partea altor capitani-negustori si incercari de a-si reface viata. La 22 de ani se intoarce in Anglia si dupa o furtuna in largul coastei Newfoundland-ului, devine crestin.
Newton ajunge in cele din urma un pasionat abolitionist; imnul sau a avut mare succes in Sudul American dominat de scavie. In anii 1830, la zece ani dupa moartea lui Newton, imnul a fost inclus in carti de imnuri din sud, cu titlul Amazing Grace, dupa ce titlul original dat de Newton fusese “Faith’s Review and Expectation” si a inceput a fi cantat pe melodia anonima pe care e cantat pana in zilele noastre. Versurile au avut siele o viata de sine-statatoare: in “Coliba unchiului Tom”, de exemplu, au fost adaugate versuri pentru a sublinia religia; alte versiuni cum e aceea ajunsa celebra datorita lui Judy Collins, reprezinta tranbsformarea imnului intr-un cantec de ajutorare individuala, ceea ce n-a fost intentia lui Newton.
Probabil ca Aretha Franklin a dat cantecului ceea ce Judy i-a luat. In recenta sa carte despre viata lui Newton, imnul sau si existenta sa muzicala (Amazing Grace: The Story of America’s Most Beloved Song), Steve Turner pune fata in fata noaptea de la inceputul anilor 70 cand Collins a cantat imnul grupului care o intampina pentru a linisti lucrurile, cand producatorul ei a fost prezent si a facut-o sa-l includa in albumul pe care-l pregatea, cu noaptea in care Franklin a inregistrat live versiunea ei de 14 minute la New Temple Missionary Baptist Church din Watts. Stilul e acela patruns de spirit si probabil ar fi impresionat congregatia lui Newton, care a interpretat cantecul in afara bisericii. Newton insusi poate ca a aplaudat din mormant interpretarea, de sub epitaful ce-l proclama pentru eternitate drept un “infidel si libertin… prezervat, restaurat, iertat si numit sa propovaduiasca credinta pe care el insusi muncea s-o distruga, inainte vreme.”
Pe langa autobiografie si volumul “Olney Hymns”, scris impreuna cu poetul William Cooper, Newton e cunoscut si pentru scrisori. Acestea sunt pline de devotiune si scop, dar “batranul blasfemiator al africanilor” apare membrilor parohiei sale uman, spiritual, preocupat de tineretea sa:

“Saptamana trecuta am avut un leu in oras. M-am dus sa-l vad. Era minunat de bland; familiar cu stapanaul sau si ascultator ca un spaniel. Totusi stapanul sau mi-a zis ca are si el momentele lui, cand nu-l poate nimeni atinge. Nici o lupa n-ar putea sa imi descrie chipul mai bine decat a facut acest leu cu inima mea. As fi putut trasa fiecare caracteristica: atat de salbatic si de temut prin natura sa, dar delicatetea m-a atins cumva. Imi stiu si iubesc Stapanul si cateodata ii pazes voia si cateodata invat voia lui. Dar, oh, am si eu momentele mele, cand revin la salbaticia mea, de parca as fi uitat orice altceva”.

In 21 iulie 1796 a murit Robert Burns, in Dumfries, Scotia, la 37 de ani. Cu un deceniu inainte, i se publicase volumul Poems, Chiefly in the Scottish Dialect (editia Kilmarnock), pentru care a fost numit poetul plugar si vocea Scotiei. Aceasta faima, scrie William Grierson in jurnalul sau, in ziua inmormantarii lui Burns, a fost cauza confuziei poetului si a mortii sale:
“Cred ca geniul sau extraordinar i-a adus moartea atat de repede, compania sa fiind cautata de tot felul de persoane si fiind un temperament bland si usor influentabil, a fost tarat in diferite scene care i-au slabit sanatatea si i-au ruinat conditia fizica”
Burns neaga acest lucru, scriind ca atunci cand basica faimei era mai mare, el a stat mai drept ca oricand, si nimic n-a putut sa il doboare. Pe de alta parte, mama sa a atras atentia asupra goliciunii acestei basici a faimei, iar cand i s-a inaltat prima statuie, ea ar fi spus: “ei, Robbie.. tu ai cerut paine si ti-au dat o piatra.”
In “Dirt & Deity”, cea mai recenta si buna biografie a lui Burns, Ian McIntyre face un sumar celor doua secole ce au trecut in care Burns a devenit omul cu cele mai multe statui, busturi si bronzuri, in fata lui la numar aflandu-se doar Columb (si Lenin intr-o perioada).
“Burns asezat, Burns ascultand, Burns sprijinit intr-un bat, Burns langa un copac. Burns la scara reala in Adelaide, Burns de 11 picioare in San Francisco. Fara palarie si cu camasa cu maneci in Barre VT, cu boneta si frac in Auckland. In Aberdeen e serios si demn, in Central Park suferind, sincer in Ayr, cu o expresie goala in Dumfries. Burns compunand poezii, Burns uitandu-se la o stea, Burns tinand un buchet de margarete..”
Citim despre un Burns glorificat si satirizat, libertinizat si insanatosit, comercializat, politicizat, feminizat, judecat pentru paternitate si diagnosticat (mort din cauze de consum de alcool, endocardita reumatica, boala lui Kussmaul, leucemie, TBC…).. in Tokyo la semnul de pietoni “trecerea libera” se aude “Coming through the Rye”.. si cum McIntyre si-a luat titlul cartii dintr-un comentariu al lui Byron facut dupa citirea scrisorilor lui Burns:
“Sunt pline de injuraturi si cantece obscene. Ce minte plina de contradictii! - blandete, duritate - delicatete, obscenitate - demnitate si decadere, murdarie si divinitate - totul amestecat in acel lut inpirat!”
Daca azi il imbratisam, Burns cat a trait a imbratisat totul. Cateva versuri din “A Poet’s Welcome to his Bastart Wean”, poem inclus intr-una din scrisori, dar nepublicat in timpul vietii sale, si apoi publicat sub un title mai placut, “A Poet’s “Welcome to his Love-Begotten Daughter”:
“Welcome! my bonie, sweet, wee dochter ,
Tho’ ye come here a wee unsought for,
And tho’ your comin’ I hae fought for,
Baith kirk and queir;
Yet, by my faith, ye’re no unwrought for,
That I shall swear!”

In aceasta zi in anul 1374 sau poate cu o zi inainte, a murit Petrarca, iar maine e a 701-a aniversare a nasterii sale. A fost prieten si contemporan cu Boccaccio si cu o generatie mai tanar decat Dante - atat tatal lui cat si al lui Dante au fost expulzati din Florenta in acelasi an - dar cea mai pregnanta relatie a sa si care l-a transformat e cea pe care n-a avut-o niciodata cu Laura. Desi unii critici spun ca ea e doar un ideal, altii sustin ca nu doar ca era reala, ci chiar descendenta a Marchizului de Sade. Petrarca a notat data primei intalniri cu Laura, 6 aprilie 1327, pe cand era la biserica, in Avignon, Franta. Cele 366 poeme de iubire scrise in urmatorii 10 ani in latina au adus faima poetului, o noua forma lirica in literatura, si o sursa de inspiratie pentru viitor.

Petrarca a anuntat renuntarea la placerile lumesti in 1348, anul mortii Laurei din cauza ciumei. El s-a devotat apoi problemelor spirituale, studiind texte clasice, si fiind poet si diplomat. Mult din ce a scris apoi e sub forma scrisorilor, nu ca forme de comunicare personala ci ca forme literare. Astfel sunt scrisorile catre Cicero, inapoi in timp, si Scrisorile catre Posteritate, trimise noua. Aflam ca a fost ranit in tinerete, suparat ca trebuia sa poarte ochelari, si multumit pentru turnura vietii sale de adult.
“Cand am fost tanar am fost atasat si constant si as fi fost asa mereu daca n-ar fi intervenit moartea.. cand am implinit 40 de ani, am renuntat la tot ce inseamna placere, inclusiv la amintiri si nu m-am mai uitat niciodata la o femeie. Aceasta e o mare fericire a mea, si-i multumesc lui D-zeu, care m-a eliberat cat inca am fost puternic de o sclavie dezgustatoare. Dar sa lasam asta deoparte.”
Moartea lui Petrarca la 70 de ani pare sa ii intregeasca viata si imaginea ce-o avem despre el e a unui tata al Renasterii si Umanismului: a fost gasit dimineata in biroul sau, cazut peste un manuscris al lui Virgil; acesta e Sonetul 90 (ea isi lasa parul de aur sa zboare liber), tradus de Morris Bishop:
She used to let her golden hair fly free
for the wind to toy and tangle and molest.
Her eyes were brighter than the radiant west.
(Seldom they shine so now.) I used to see
pity look out of those deep eyes on me.
(”It was false pity,” you would now protest.)
I had love’s tinder heaped within my breast;
What wonder that the flame burned furiously?
She did not walk in any mortal way,
but with angelic progress. When she spoke,
unearthly voices sang in unison.
She seemed divine among the dreary folk
of earth. You say she is not so today?
Well, though the bow’s unbent, the wound bleeds on.

In aceasta zi in 1817, a murit Jane Austin, la doar 41 de ani. Fusese foarte bolnava in anul dinainte, probabil din cauza unui dezechilibru hormonal precum boala lui Addison. Sora sa mai mare, Cassandra, a mostenit toate hartiile ei, pe care a inceput imediat sa le editeze si aranjeze. Pe piatra funerara a lui Jane sta scrisa o marturie despre inima ei buna si despre dulceata temperamentului ei, desi nu o identifica drept autoarea romanelor sale publicate anonim, astfel ca Cassandra a eliminat scrisorile cu pricina.

Oricum, unele dintre romanele lui Austin pot fi citite in scrisori, in acele propozitii caracteristice ei. Capitanul cutare, aflam dintr-o scrisoare, e “un foarte respectabil si bine intentionat barbat, nu foarte manierat, cu o sotie si surori toate bune si respectuoase, si sper, din moment ce moda o permite, cu jupoane mai lungi ca anul trecut”. Iata si alte exemple:

• Bucurati-va de noul nostru nepot, si sper ca, daca va ajunge vreodata sa fie spanzurat, sa nu fie inainte ca noi sa fim prea batrani ca sa ne mai pese
• La capatul lui Kingsdown Hill gasim un domn intr-o masina, care la o examinare rapida, se dovedeste a fi Dr Hall - un Dr Hall atat de indurerat ca parca i-a murit ori mama, ori sotia, ori el insusi.
• Nu mai pot gasi oamenii agreabili. o respect pe Dna Chamberlayne pentru cum isi aranjeaza parul, dar nu pot simti mai mult decat un sentiment tandru. Miss Langley e la fel ca oricare alta fata scunda, cu nas mare si gura larga, rochie la moda si fund expus la vedere. Adm. Stanhope e un barbat-domn, dar are picioare prea scurte si coada prea lunga.
• N-o sa zic ca murii tai sunt morti, dar ma tem ca nu sunt vii.

Familia si prietenii au incurajat-o mereu pe Jane sa scrie povestiri in stil romantic. Din scrisori aflam raspunsul ei - “imaginile perfectiunii, dupa cum stiti, ma fac sa imi fie rau si sa fiu rea” - dar a lasat totusi un ‘plan al unui roman scris potrivit dorintelor din diverse parti’, ce incepe cu o introducere a celor doua personaje principale, un tata care “e omul cel mai minunat ce poate fi imaginat, perfect in caracter, temperament si maniere” si o fiica ce e “perfect de buna, cu multa delicatete si sentiment, si de asemenea inteleapta.” Desi tatal moare, finalul e unul fericit:

“De multe ori rapita de eroul negativ, si salvata de tatal ei sau de erou, de multe ori nevoita sa se intretina pe sine si pe tatal ei prin aptitudini si munca, mereu inselata de cei care o angajeaza si murind de foame din cand in cand, alungata din societatea civilizata, refuzandu-li-se adapostul saracilor, se retrag la Kamschatka, unde bietul tata, simtindu-si sfarsitul aproape, se arunca la pamant, si dupa 4-5 ore de sfaturi blande adresate fiicei, sfarseste intr-un discurs literar final plin de entuziasm si invective. Eroina neconsolata o vreme, apoi intoarsa inapoi in tara sa, dupa vreo 20 de evadari din mainile anti-eroului, evitandu-l din nou, ajunge in bratele eroului insusi, care a evoluat, nu mai are scrupulele dinainte, si care tocmai pornea in cautarea ei. Ei se reunesc si vor trai fericiti de aici inainte.”