.:: UnderWay ::.

Au trecut doua luni de cand v-ati intors acasa. Cum va simtiti?

Perceptia mea asupra timpului s-a shimbat. In primul rand, pentru ca acum exista inainte si dupa naufragiu. In al doilea rand, pentru ca in cele 21 de luni petrecute pe mare si apoi pe insula, timpul meu a incetat sa mai fie masurat in secunde, minute, ore, zile, ci mai degraba in rasarit, miezul zilei, apus, prima zi, a doua zi, a treia zi, a patra zi, a cincea zi.. o luna, doua.. asteptand o salvare care nu venea, asteptand poate moartea in orice clipa. Reinvat sa ma uit la ceas nu ca sa notez o noua zi trecuta cu bine, ci cat mai e dintr-o zi frumoasa.

Cum s-a intamplat? Povestiti-ne un pic.

Era putin dupa rasaritul soarelui, eram pe punte, ziua se arata frumoasa, cerul fara pic de nor, marea albastra-verzuie cu valuri blande. Spre amiaza am fost anuntati prin radio ca ne apropiem de zona de formare a unui uragan, undeva la cateva mile de coasta unor insule din Pacific. Doua ore mai tarziu marea matura puntea, eram ud pana la piele, cineva a strigat “om peste bord”.. imi amintesc cum alergam pe punte tinandu-ma de cabluri si de parapet si cum, atunci cand valurile se retrageau, podeaua ramanea alba de spuma.. nava se inclina dintr-o parte in cealalta, si grei cum eram de minereu incarcat in burta vaporului in port cu trei zile inainte, ne-am lovit de recif.. imi mai amintesc si cum dupa ce am reusit sa inot la suprafata, apa era rece, ploua cu galeata, valurile inalte in jurul meu cat casa, si vaporul nicaieri, am inceput sa inot spre tarm, cu respiratia taiata, pur si simplu dadeam din maini si din picioare innebunit, inghiteam apa, ma scufundam si ma ridicam in clipa urmatoare patru metri deasupra.. A fost, greu.

Va vad zambind.

Da, zambesc, pentru ca de fapt, asta nici n-a fost partea cea mai dificila a experientei mele. Au urmat zile intregi petrecute pe o insula - daca va uitati pe harta, e o insula mai mica in apropierea tarmului. Nu avea mai mult de 100 de metri. Si nici altceva decat nisip, si-acolo am zacut inconstient doua zile. Sau cel putin asa cred, asa am continuat apoi numaratoarea timpului. A treia zi dimineata, am inotat mai departe spre tarm. Eram deshidratat.

Cum era insula?

Verde, foarte verde. Nimic totusi ce la prima vedere era demn de incredere a fi mancat. Tufisuri, liane, iarba de toate felurile, dar nu erau flori, si nu erau seminte. A durat ceva pana am gasit fructe. Vedeti, in inima insulei era o livada de pomi fructiferi.

Sa inteleg ca insula era locuita?

Da. Dar asta am descoperit mai tarziu. In primele luni nu m-am departat prea mult de tarm, sperand ca o sa apara o nava, temandu-ma sa n-o pierd. Am aprins focul cu cremene, am mancat radacini si insecte, oricat de dezgustator pare gandul contemplat de lumea ce are la indemana animale si pasari. Omizi verzi de fluture, furnici de miere, carabusi. Pescuiam prea putin peste ca sa fie deajuns. In rest, desenam pe nisip, cercuri, litere, cuvinte, spatii protective. Sau ma intindeam la umbra si ma uitam la cer. In fiecare zi norii se adunau cam pe la aceeasi ora, 2 dupa amiaza, mai intai albi pufosi, apoi cenusii, apoi negri. Ma uitam cum vantul ii rasuceste in forme carora imaginatia mea le dadea nume. Stiam toti norii, iar noaptea urmaream stelele. N-o sa vedeti niciodata pe cerul Americii in niciun loc atatea stele cate am vazut eu acolo. In fiecare noapte erau aceleasi stele, dar cu trecerea timpului, pozitia lor se schimba nitel. Era interesant sa ma gandesc daca stelele alea mai erau macar acolo sau priveam in trecut. In trecutul meu imediat, am incetat sa privesc zi dupa zi. Se golise de insemnatate. Singura insemnatate o mai aveau rocile, crapaturile dintre roci, firele de nisip, pasii pe care ii lasam pe nisipul ud, frunzele care se miscau in vant, vantul care aducea norii, care ducea norii, ploaia care se scurgea de pe frunze in scoarta de copac scobita ca un jgheab pana in vasul improvizat in care o colectam, in descoperirea a noi si noi soiuri de pesti, unde se ascundeau si unde ii gaseam in abundenta.. sunetele si absenta sunetelor.. visele si absenta viselor.. insemnatate avea doar cum anume sa iau legatura cu exteriorul, cu orice forma de viata inteligenta de pe insula.

Cat timp a trecut pana i-ati gasit pe insulari?

498 de zile. Erau in cealalta parte a insulei. Zi dupa zi ma afundam tot mai mult in inima salbatica a insulei. Astfel am gasit livada, erau acolo ananasi, bananieri, lamai, portocali, copaci de mango, cocotieri, struguri, dar am gasit chiar si meri si castani si hibrizi intre meri si pepeni. Livada se intindea pe cativa km, si era limitata de niste dealuri in partea dinapoi si de padurea tropicala prin care am trecut eu. Dincolo de dealuri era satul, marginit de straturi de salata. Timp de o saptamana m-am intors in fiecare zi, pe inserate, si i-am urmarit. Vedeti, nu vroiam sa ma ia pe nepregatite. Nu stiam la ce sa ma astept. Nu pareau iesiti din comun in niciun fel. Erau si albi, si negri, si blonzi, si bruneti, si tineri, si batrani, unii se ocupau cu livada, altii ramaneau in sat si vindeau/cuparau produse.

Cum v-au primit? Cum i-ati gasit?

Abia mai tarziu mi-am dat seama ca nu vorbeau. Absenta totala a limbajului m-a surprins. Cu toate astea, lucrurile mergeau foarte ordonat, pareau sa se inteleaga foarte bine intre ei. Limbajul trupului, semne, gesturi. De asemenea, le placea muzica. Intamplarea prin care m-au gasit e pe cat de amuzanta acum, pe atat de infricosatoare atunci si in acelasi timp, penibila. M-am dezechilibrat si am alunecat in jos pe colina din varful careia ii urmaream. Doi barbati m-au prins si m-au adus in mijlocul satului, unde era un fel de piata, daca o pot numi asa, praful pe jos fierbinte. Ma steptam la ce-i mai rau, dar in acelasi timp, nu pareau prea agresivi. Nu stiam exact cum sa interpretez lucrurile. Au incepu sa danseze in jurul meu. Erau desculti, femeile aveau parul lung prins in cozi, si atat barbatii cat si femeile aveau acelasi fel de haine, albe, largi. Asa mi-am dat seama ca nu exista nici o ierarhie sociala, toti erau egali. Si am fost si eu egalul lor, de indata ce am inceput sa dansez.

Fiecare familie era formata dintr-o femeie si un barbat si nu aveau copii. Dormeau impreuna dar fara sa aiba relatii cum se intampla de cand lumea in restul lumii. Felul in care pareau sa isi manifeste dragostea era dansul, intelegerea, impartirea aceluiasi spatiu, colaborarea.

Am inteles din ce ati povestit pana acum ca ei v-au ajutat sa reveniti acasa. Cum?

Le-am facut o serie de desene. Le-am arata cum venisem pe mare. In urmatoarele 50 de zile mi-au construit o barca indeajuns de solida sa duca 10 persoane, nu doar una. Cat am stat cu ei, n-au scos nici macar un cuvant. Doar dansau cand nu lucrau in livada sau cand nu schimbau produsele intre ei. In sat era si un.. laborator unde cercetau diferiti hibrizi. De plante. Erau destul de avansati in aceasta privinta.

Nu stiu de cand se afla acolo, pe insula, dar..

Credeti ca sunt o civilizatie sau o comunitate pe cale de disparitie?

Nu, nu cred. Cred ca ei cunosc secretul nemuririi. Si mai cred ca nu au copii tocmai pentru ca resursele lor sunt limitate, in spatiu, si nelimitate, in timp.

Poate ati fi dobandit si dumneavoastra aceste cunostinte in timp. Dar v-ati intors acasa.

Da. Ma bucur ca sunt acasa. Ma bucur ca acasa toata lumea e bine. Aici e lumea mea.

Ne bucuram si noi pentru dumneavoastra, asa cum ne pare rau pentru moartea celorlalti marinari. Va multumim pentru interviu si pentru amanuntele pe care ni le-ati dezvaluit in exclusivitate.

Si eu va multumesc