.:: UnderWay ::.

In aceasta zi in anul 1374 sau poate cu o zi inainte, a murit Petrarca, iar maine e a 701-a aniversare a nasterii sale. A fost prieten si contemporan cu Boccaccio si cu o generatie mai tanar decat Dante - atat tatal lui cat si al lui Dante au fost expulzati din Florenta in acelasi an - dar cea mai pregnanta relatie a sa si care l-a transformat e cea pe care n-a avut-o niciodata cu Laura. Desi unii critici spun ca ea e doar un ideal, altii sustin ca nu doar ca era reala, ci chiar descendenta a Marchizului de Sade. Petrarca a notat data primei intalniri cu Laura, 6 aprilie 1327, pe cand era la biserica, in Avignon, Franta. Cele 366 poeme de iubire scrise in urmatorii 10 ani in latina au adus faima poetului, o noua forma lirica in literatura, si o sursa de inspiratie pentru viitor.

Petrarca a anuntat renuntarea la placerile lumesti in 1348, anul mortii Laurei din cauza ciumei. El s-a devotat apoi problemelor spirituale, studiind texte clasice, si fiind poet si diplomat. Mult din ce a scris apoi e sub forma scrisorilor, nu ca forme de comunicare personala ci ca forme literare. Astfel sunt scrisorile catre Cicero, inapoi in timp, si Scrisorile catre Posteritate, trimise noua. Aflam ca a fost ranit in tinerete, suparat ca trebuia sa poarte ochelari, si multumit pentru turnura vietii sale de adult.
“Cand am fost tanar am fost atasat si constant si as fi fost asa mereu daca n-ar fi intervenit moartea.. cand am implinit 40 de ani, am renuntat la tot ce inseamna placere, inclusiv la amintiri si nu m-am mai uitat niciodata la o femeie. Aceasta e o mare fericire a mea, si-i multumesc lui D-zeu, care m-a eliberat cat inca am fost puternic de o sclavie dezgustatoare. Dar sa lasam asta deoparte.”
Moartea lui Petrarca la 70 de ani pare sa ii intregeasca viata si imaginea ce-o avem despre el e a unui tata al Renasterii si Umanismului: a fost gasit dimineata in biroul sau, cazut peste un manuscris al lui Virgil; acesta e Sonetul 90 (ea isi lasa parul de aur sa zboare liber), tradus de Morris Bishop:
She used to let her golden hair fly free
for the wind to toy and tangle and molest.
Her eyes were brighter than the radiant west.
(Seldom they shine so now.) I used to see
pity look out of those deep eyes on me.
(”It was false pity,” you would now protest.)
I had love’s tinder heaped within my breast;
What wonder that the flame burned furiously?
She did not walk in any mortal way,
but with angelic progress. When she spoke,
unearthly voices sang in unison.
She seemed divine among the dreary folk
of earth. You say she is not so today?
Well, though the bow’s unbent, the wound bleeds on.