.:: UnderWay ::.

Oare cine nu a auzit de Alexandru Vakulovski? In momentul de fata este considerat unul din scriitorii tineri cu un potential ridicat… stiti voi Am reusit sa fac un interviu cu el, ma bucur asa de muuuult…. Iata aici interviul:

Interviu cu Alexandru Vakulovski <—- da click aici!

In 15 iulie 1919 s-a nascut la Dublin romancierul si filosoful Iris Murdoch. Multe dintre cele 26 de romane ale ei prezinta ororile egocentrismului modern, asa incat ea s-a bucurat de mai multa atentie dupa moarte in 1999 decat in timpul vietii, exprimata prin lucrarea sotului ei, Elegie pentru Iris si Iris si prietenii ei, prin biografia oficiala semnata de Peter Conradi “Iris Murdoch” si prin filmul “Iris”.

Filmul e bazat pe memoriile din Elegie, iar Conradi a fost prieten al sotilor Murdoch. In toate aceste lucrari baza comuna e apa. In film predomina imagini acvatice; Iris e autoarea unui faimos eseu filosofic numit “Against Dryness” precum si a unei carti ce a luat premiul Booker, “The Sea, The Sea”. Apa e si simbolul lacrimilor, dupa cum suntem martorii decaderii inexorabile a unei minti abundente datorita bolii Alzheimer: “Fii mereu pregatit, pentru potopul de lacrimi”.

In jurnalul ei, Murdoch spune ca cea mai timpurie amintire a sa, de la 3-4 ani, e cum inota alaturi de tatal ei. Conradi vorbeste despre “inotul ca religie secreta a familiei”. Elegia lui Bailey incepe cu amintiri de pe vremea cand inca isi faceau unul altuia curte:
“Ghemuindu-ne in ascunzisul ierburilor de apa, ne-am sfasiat hainele si am intrat in apa ca niste soareci acvatici. Un pescarus a sagetat cerul deasupra narilor noastre, acolo unde stateam in intuneric, in mijlocul curentului. Un moment mai tarziu ne-am tarat inapoi, si ne-am uscat in barca lui Iris care era langa mal.
Inca mai am slipul lui Iris, l-am gasit ieri intr-un sertar, plin de noroi uscat. Acum e ingalbenit de vreme, dar mai are inca fundita atunci albastra, acum sifonata.”

Bailey isi aminteste si ultima data cand au mers sa inoate, Iris fiind deja foarte bolnava:

“In costumul ei de inot dintr-o piesa, era o figura ciudata si nerabdatoare, cu ciorapii lasati in jurul gleznelor. Se incapatana sa nu si-i scoata, asa ca n-am insistat nici eu mult. O barca luxoasa a trecut pe langa noi cu o fata in bikini stand la plaja pe punte si un om tanar in pantaloni scurti albi la carma. Trebuie sa fi fost destul de comici, noi doi, asa batrani, incercand sa scoatem ciorapii lui Iris.”
In ultimii ani, Iris s-a intrebat mereu, ‘cine sunt?’ si ‘cum a inceput chinul asta?’ si a scris o multime de scrisori neterminate incepand cu cuvintele, “Dragul meu, acum voi pleca pentru o vreme, sper ca vei fi bine.” Fie ca e pentru a se ancora sau a scapa de memorie, inotul pare sa aduca linistea: ea scrie despre o ultima scufundare: “indescriptibila. divina”.

In aceasta zi in 1881 Billy the Kid a fost ucis de catre dusmanul sau de moarte, Seriful Pat Garrett, la Fort Sumner, NM. Aproape de miezul noptii, pe cand se intorcea de la o iubita sau de la masa, Billy a gasit pe cineva in ascunzatoarea sa. A intrebat in soapta, “cine e? cine e?” si i s-a raspuns printr-o lovitura fatala deasupra inimii. Asa a inceput un maraton literar ce nu pare sa se epuizeze nici azi, si fara de care, spune Jon Tuska, biograful eroului, Billy ar fi ramas un hot de cai obscur din New Mexico si un pion in lupta baronilor vacari din tinutul Lincoln.

Unele din povesti il transforma pe Billy intr-un soi de Pip sau Huck Finn care a cazut prada strazilor rele din NM; altele, spun dimpotriva ca era o samanta rea destinata sa se infrunte cu “judecatorul Colt si juriul celor 6″. In povestile din prima categorie, Kid ajuta familiile afectate de difterie in ciuda amenintarii cu arestarea, in celelalte, el ucide mexicani “ca sa ii vada tavalindu-se pe jos”. In piesa “Billy the Kid” de Walter Woods din 1903, sfarsitul fericit e obtinut printr-o intorsatura de genul Oedip/Darth Vader, eroul si Femeia cea Buna plecand impreuna calare: “Vino, Nellie — o sa strabatem cararile vietii impreuna, unde soarele straluceste mereu.” In “Paso por Aqui” (1927) mexicanul batran si intelept va merge atat de departe pentru Billy zicand, pe aici a trecut el, facand bine si nu rau. Tema reformarii e caracteristica povestii din 1930, “Nobody’s All Bad”, desi aici eroul ar vrea sa renunte nu doar la arme, ci si la fete. In “The Caballero’s Way”, a lui O. Henry, the Kid e un pericol in si in afara patului “sarpele nu e mai rapid sa atace decat e ‘El Chivato’, cum i se spune, cand o sa trimita un glont din al sau pistol”. In “Pistols on the Pecos” (1953), the Kid vrea cai, omoruri si pe Susan, careia ii plac ochii lui dar afla la timp ce ascund ei. Garrett il ucide inainte ca el s-o violeze si ucida. Femeile sunt cea mai mare problema a lui Kid de multe ori, daca nu chiar marele dusman, ca de exemplu Nika, ce putea transforma barbatii in ucigasi dupa propria placere.

In “The Collected Works of Billy the Kid” a lui Michael Ondaatje, femeile si uciderile sunt privite prin ochii mirati, iar Kid e un poet:
“Ea era atat de maronie si de draguta, soarele topindu-se in culori deschise pe gatul si incheietuile ei. Cu coltul pernei in gura, soldul ei era ca un munte mai jos pe pat. Femei frumoase in camere albe dimineata… Privesc in sus. Agatata in cui, deasupra patului pusca sta ca un sarpe incovoiat stralucind in lumina albei dimineti.”
In final, the Kid vrea sa iasa afara: din “acest cosmar prin aceasta usa inalta de 7 picioare, asteptand prietenii sa apara, ai mei sau ai lor”, iar in coltul din care s-a inghesuit:
“Nu e nimic in mainile mele
desi fiecare miscare pe care o fac
ridicandu-ma usor si umbland
pana in coltul intunecat unde sunt armele
sunt planificate in ochii mei…
dar sunt incapabil sa ma misc fara nimic in maini…”

Au trecut doua luni de cand v-ati intors acasa. Cum va simtiti?

Perceptia mea asupra timpului s-a shimbat. In primul rand, pentru ca acum exista inainte si dupa naufragiu. In al doilea rand, pentru ca in cele 21 de luni petrecute pe mare si apoi pe insula, timpul meu a incetat sa mai fie masurat in secunde, minute, ore, zile, ci mai degraba in rasarit, miezul zilei, apus, prima zi, a doua zi, a treia zi, a patra zi, a cincea zi.. o luna, doua.. asteptand o salvare care nu venea, asteptand poate moartea in orice clipa. Reinvat sa ma uit la ceas nu ca sa notez o noua zi trecuta cu bine, ci cat mai e dintr-o zi frumoasa.

Cum s-a intamplat? Povestiti-ne un pic.

Era putin dupa rasaritul soarelui, eram pe punte, ziua se arata frumoasa, cerul fara pic de nor, marea albastra-verzuie cu valuri blande. Spre amiaza am fost anuntati prin radio ca ne apropiem de zona de formare a unui uragan, undeva la cateva mile de coasta unor insule din Pacific. Doua ore mai tarziu marea matura puntea, eram ud pana la piele, cineva a strigat “om peste bord”.. imi amintesc cum alergam pe punte tinandu-ma de cabluri si de parapet si cum, atunci cand valurile se retrageau, podeaua ramanea alba de spuma.. nava se inclina dintr-o parte in cealalta, si grei cum eram de minereu incarcat in burta vaporului in port cu trei zile inainte, ne-am lovit de recif.. imi mai amintesc si cum dupa ce am reusit sa inot la suprafata, apa era rece, ploua cu galeata, valurile inalte in jurul meu cat casa, si vaporul nicaieri, am inceput sa inot spre tarm, cu respiratia taiata, pur si simplu dadeam din maini si din picioare innebunit, inghiteam apa, ma scufundam si ma ridicam in clipa urmatoare patru metri deasupra.. A fost, greu.

Va vad zambind.

Da, zambesc, pentru ca de fapt, asta nici n-a fost partea cea mai dificila a experientei mele. Au urmat zile intregi petrecute pe o insula - daca va uitati pe harta, e o insula mai mica in apropierea tarmului. Nu avea mai mult de 100 de metri. Si nici altceva decat nisip, si-acolo am zacut inconstient doua zile. Sau cel putin asa cred, asa am continuat apoi numaratoarea timpului. A treia zi dimineata, am inotat mai departe spre tarm. Eram deshidratat.

Cum era insula?

Verde, foarte verde. Nimic totusi ce la prima vedere era demn de incredere a fi mancat. Tufisuri, liane, iarba de toate felurile, dar nu erau flori, si nu erau seminte. A durat ceva pana am gasit fructe. Vedeti, in inima insulei era o livada de pomi fructiferi.

Sa inteleg ca insula era locuita?

Da. Dar asta am descoperit mai tarziu. In primele luni nu m-am departat prea mult de tarm, sperand ca o sa apara o nava, temandu-ma sa n-o pierd. Am aprins focul cu cremene, am mancat radacini si insecte, oricat de dezgustator pare gandul contemplat de lumea ce are la indemana animale si pasari. Omizi verzi de fluture, furnici de miere, carabusi. Pescuiam prea putin peste ca sa fie deajuns. In rest, desenam pe nisip, cercuri, litere, cuvinte, spatii protective. Sau ma intindeam la umbra si ma uitam la cer. In fiecare zi norii se adunau cam pe la aceeasi ora, 2 dupa amiaza, mai intai albi pufosi, apoi cenusii, apoi negri. Ma uitam cum vantul ii rasuceste in forme carora imaginatia mea le dadea nume. Stiam toti norii, iar noaptea urmaream stelele. N-o sa vedeti niciodata pe cerul Americii in niciun loc atatea stele cate am vazut eu acolo. In fiecare noapte erau aceleasi stele, dar cu trecerea timpului, pozitia lor se schimba nitel. Era interesant sa ma gandesc daca stelele alea mai erau macar acolo sau priveam in trecut. In trecutul meu imediat, am incetat sa privesc zi dupa zi. Se golise de insemnatate. Singura insemnatate o mai aveau rocile, crapaturile dintre roci, firele de nisip, pasii pe care ii lasam pe nisipul ud, frunzele care se miscau in vant, vantul care aducea norii, care ducea norii, ploaia care se scurgea de pe frunze in scoarta de copac scobita ca un jgheab pana in vasul improvizat in care o colectam, in descoperirea a noi si noi soiuri de pesti, unde se ascundeau si unde ii gaseam in abundenta.. sunetele si absenta sunetelor.. visele si absenta viselor.. insemnatate avea doar cum anume sa iau legatura cu exteriorul, cu orice forma de viata inteligenta de pe insula.

Cat timp a trecut pana i-ati gasit pe insulari?

498 de zile. Erau in cealalta parte a insulei. Zi dupa zi ma afundam tot mai mult in inima salbatica a insulei. Astfel am gasit livada, erau acolo ananasi, bananieri, lamai, portocali, copaci de mango, cocotieri, struguri, dar am gasit chiar si meri si castani si hibrizi intre meri si pepeni. Livada se intindea pe cativa km, si era limitata de niste dealuri in partea dinapoi si de padurea tropicala prin care am trecut eu. Dincolo de dealuri era satul, marginit de straturi de salata. Timp de o saptamana m-am intors in fiecare zi, pe inserate, si i-am urmarit. Vedeti, nu vroiam sa ma ia pe nepregatite. Nu stiam la ce sa ma astept. Nu pareau iesiti din comun in niciun fel. Erau si albi, si negri, si blonzi, si bruneti, si tineri, si batrani, unii se ocupau cu livada, altii ramaneau in sat si vindeau/cuparau produse.

Cum v-au primit? Cum i-ati gasit?

Abia mai tarziu mi-am dat seama ca nu vorbeau. Absenta totala a limbajului m-a surprins. Cu toate astea, lucrurile mergeau foarte ordonat, pareau sa se inteleaga foarte bine intre ei. Limbajul trupului, semne, gesturi. De asemenea, le placea muzica. Intamplarea prin care m-au gasit e pe cat de amuzanta acum, pe atat de infricosatoare atunci si in acelasi timp, penibila. M-am dezechilibrat si am alunecat in jos pe colina din varful careia ii urmaream. Doi barbati m-au prins si m-au adus in mijlocul satului, unde era un fel de piata, daca o pot numi asa, praful pe jos fierbinte. Ma steptam la ce-i mai rau, dar in acelasi timp, nu pareau prea agresivi. Nu stiam exact cum sa interpretez lucrurile. Au incepu sa danseze in jurul meu. Erau desculti, femeile aveau parul lung prins in cozi, si atat barbatii cat si femeile aveau acelasi fel de haine, albe, largi. Asa mi-am dat seama ca nu exista nici o ierarhie sociala, toti erau egali. Si am fost si eu egalul lor, de indata ce am inceput sa dansez.

Fiecare familie era formata dintr-o femeie si un barbat si nu aveau copii. Dormeau impreuna dar fara sa aiba relatii cum se intampla de cand lumea in restul lumii. Felul in care pareau sa isi manifeste dragostea era dansul, intelegerea, impartirea aceluiasi spatiu, colaborarea.

Am inteles din ce ati povestit pana acum ca ei v-au ajutat sa reveniti acasa. Cum?

Le-am facut o serie de desene. Le-am arata cum venisem pe mare. In urmatoarele 50 de zile mi-au construit o barca indeajuns de solida sa duca 10 persoane, nu doar una. Cat am stat cu ei, n-au scos nici macar un cuvant. Doar dansau cand nu lucrau in livada sau cand nu schimbau produsele intre ei. In sat era si un.. laborator unde cercetau diferiti hibrizi. De plante. Erau destul de avansati in aceasta privinta.

Nu stiu de cand se afla acolo, pe insula, dar..

Credeti ca sunt o civilizatie sau o comunitate pe cale de disparitie?

Nu, nu cred. Cred ca ei cunosc secretul nemuririi. Si mai cred ca nu au copii tocmai pentru ca resursele lor sunt limitate, in spatiu, si nelimitate, in timp.

Poate ati fi dobandit si dumneavoastra aceste cunostinte in timp. Dar v-ati intors acasa.

Da. Ma bucur ca sunt acasa. Ma bucur ca acasa toata lumea e bine. Aici e lumea mea.

Ne bucuram si noi pentru dumneavoastra, asa cum ne pare rau pentru moartea celorlalti marinari. Va multumim pentru interviu si pentru amanuntele pe care ni le-ati dezvaluit in exclusivitate.

Si eu va multumesc

In aceasta zi William Wordsworth s terminat de scris “Lines Composed a Few Miles Above Tintern Abbey, on Revisiting the Banks of the Wye During a Tour, July 13, 1798″, poem la care a lucrat timp de 4 zile, cand s-a plimbat prin regiune, compunand in timp ce umbla, ca un fel de versuri de cantec, si asternandu-l pe hartie abia cand a ajuns la Bristol, in data de 13 iulie. Data la tiparit in ziua urmatoare, poezia a devenit a doua balada in celeritate dupa “The Rime of the Ancient Mariner” a lui Coleridge, iar prefata insasi anuntand o noua miscare poetica a asigurat faima intregii colectii de-a lungul istoriei literare.

Nici Wordsworth, nici abatia, nu au fost atat de populare in 1798 cum sunt azi - un meniu de somon umplut numit “The William Wordsworth” a fost in vanzare la un restaurant din parcarea din apropiere, dar cu siguranta primii pasi fusesera deja facuti. Regiunea Wye a fost un loc de pelerinaj pentru cei din miscarea picaresca, multi dupa ce vor fi vazut pictura lui Turner infatisand ruinele abatiei, si consultand acelasi mic ghid pe care il avea si Wordsworth in buzunar. Prima parte a poemului are un aer pictural:
“. . . The day is come when I again repose
Here, under this dark sycamore, and view
These plots of cottage-ground, these orchard-tufts,
Which at this season, with their unripe fruits,
Are clad in one green hue, and lose themselves
‘Mid groves and copses. Once again I see
These hedge-rows, hardly hedge-rows, little lines
Of sportive wood run wild: these pastoral farms,
Green to the very door; and wreaths of smoke
Sent up, in silence, from among the trees!
With some uncertain notice, as might seem
Of vagrant dwellers in the houseless woods,
Or of some Hermit’s cave, where by his fire
The Hermit sits alone.”

Lumea se intreaba azi daca Wordsworth a vrut sa depaseasca sau doar sa prezinte faptele istorice - cum ca fumul venea de la topitoriile de fier, ca locuitorii erau de fapt cersetorii saraci care traiau prin padure si ii agasau pe turistii veniti la abatie. Poemul il prezinta pe poet ca un spirit ce se indoieste, si intr-o stare de perplexitate trista fata de tot ce vine si trece. Totusi, ramane un imn pentru tot ce este etern, si unul dintre cele mai importante texte ale romantismului:
“… And I have felt
A presence that disturbs me with the joy
Of elevated thoughts; a sense sublime
Of something far more deeply interfused,
Whose dwelling is the light of setting suns,
And the round ocean and the living air,
And the blue sky, and in the mind of man;
A motion and a spirit, that impels
All thinking things, all objects of all thought,
And rolls through all things. Therefore am I still
A lover of the meadows and the woods,
And mountains; and of all that we behold
From this green earth; of all the mighty world
Of eye, and ear, — both what they half create,
And what perceive; well pleased to recognize
In nature and the language of the sense,
The anchor of my purest thoughts, the nurse,
The guide, the guardian of my heart, and soul
Of all my moral being.”

In aceasta zi in 1904 s-a nascut Pablo Neruda in Parral, Chile, pe nume Neftali Ricardo Reyes Basoalto. Cand a inceput sa publice poezii, in adolescenta, Neruda si-a ales un nume nou care sa-i ascunda identitatea fata de tatal sau; i-a placut “Pablo” si a vazut numele Jan Neruda, scriitorul ceh din sec 19, rasfoind un jurnal literar. Memoriile lui Neruda din 1977 ne spun cum tatal sau se intorcea in fiecare seara de la caile ferate unde lucra, fluierand si intrebandu-l, de unde ai copiat poemul asta, pe cand abia stia sa citeasca. “Dar mama mea vitrega a fost ingerul pazitor al copilariei mele” iar directoarea liceului din orasul natal era chiar Gabriela Mistral, scriitoarea chiliana laureata a premiului Nobel. La 16 ani, Pablo a batut la usa sa, i-a inmanat poemele sale, si a revenit trei ore mai tarziu ca sa afle raspunsul ei - “esti un adevarat poet”.

Tot din Memorii aflam despre o poveste pe care Neruda a spus-o si la primirea premiului Nobel, in 1971, despre zborul din Chile in 49 (in exilul ce a inspirat filmul Il Postino). Neruda, desi senator si om de stat, a fost vanat pntru convingerile sale comuniste. A fugit din Anzi in Argentina, cu un magar, printre cascade, roci si morminte sacre. Sosirea la destinatie a grupului e marcata de aceeasi dragoste pentru oameni, tara si viata, ce marcheaza intreaga sa poezie:
“Era ceva ce ne astepta in mijlocul acestei paduri salbatice primordiale. Deodata, ca intr-o viziune ciudata, am ajuns in mijlocul unei pajisti inconjurata de roci: apa limpede, flori salbatice, pasari si cerul albastru deasupra, si o lumina neumbrita de frunzis.
Acole ne-am oprit ca intr-un cerc magic, ca niste oaspeti intr-un loc sacru, iar ceremonia la care particip azi e tot la fel, ca un lucru sacru. Am descalecat. In mijloc, era, ca intr-un ritual magic, craniul unui bou. Unul dupa altul oamenii au venit in liniste si au pus monede in gaurile ochilor. M-am alaturat si eu acestui ritual sacru destinat sa ii apere pe calatori, pe refugiatii de tot felul acre ar fi gasit paine in craniul de bou.
Dar ceremonia de neuitat nu s-a incheiat aici. Prietenii mei si-au scos palariile si au inceput un dans straniu, sarind intr-un picior in jurul craniului abandonat, pasind pe urmele celor ce fusesera inainte pe aici. Asa am inteles ca exista o legatura puternica intre oameni necunoscuti, o grija, o intrebare si un raspuns, chiar si in cea mai izolata si mai indepartata solitudine de pe lume.”