Cantitatea nu inseamna si calitate
Noul roman. Tendinte: detaliile, minutiozitatea. Reprezentanti: Marguerite Duras si Alain Robbe-Grillet. Duras lasa afara detaliile, iar Grillet le include. Duras rezista tentatiei de a descrie momentele cruciale, lasa deoparte interpretarile pe care le poate face din perspectiva sa omniscienta, lasa toate acestea cititorului pentru a le umple. Rezultatul are chiar un impact dublu asupra cititorilor, macar asupra celor inteligenti. Robbe-Grillet e interesat pe de alta parte de un anumit tip de detaliu: de spatiu si structura, mai mult decat detalii de miscare si actiune. In romanul sau codificat, La Jalousie, actiunea si planul de idei sunt simple, minimale, accentul cade pe detaliile constructiei interioare si exterioare ale plantatiei de bananieri unde e plasat romanul, camerele in care locuiesc eroii, jaluzelele venetiene prin care priveste sotul cand isi spioneaza sotia si pe iubitul ei. Ceea ce au in comun acesti doi scriitori inovatori e cantitatea pe care reusesc sa o incorporeze in niste cartulii destul de mici. Cum se poate scrie un asemenea roman subtire, cu mai multa valoare literara concentrata in fiecare pagina decat cele mai multe romane groase, interminabile? Romane groase si labartate nu inseamna desigur Gaddis, Pynchon, Foster Wallace, ci cartile acestea plictisitoare care trec drept serioase, scrise azi. E ca un fel de moda azi, pentru ca un tanar scriitor sa fie recunoscut ca atare in lumea literara trebuie sa produca un roman gargantuesc, ambitios. Iar criticii intreaba aceeasi intrebare ridicola: cand are de gand acest scriitor sa scrie ceva mai consistent (voluminos)? Acest ideal fortat e bine exemplificat de concluzia lui David Jay in al sau review la al doilea roman al lui Gwendoline Riley, “Sick Notes”: Riley e in mod evident mai mult o adepta a starilor de spirit decat a actiunii elaborate, dar tot ea insasi isi incalca promisiunea, zicand ca lucreaza la un roman mare, cu adevarat roman.” Multi scriitori debutanti sunt aflati sub presiunea nevoii de a scrie ceva mai mare, mai bun. Si multi dintre ei esueaza in momentul in care au asemenea principii: Rebecca Ray e doar un exemplu. Sunt putini cei ce scriu putin si nu cad in capcana de-a considera cantitatea ca fiind neaparat calitate. Pe de alta parte, Heidi James intelege puterea nuvelei. La fel si autorul de povestiri scurte, HP Tinker, care intrebat daca si cand va scrie un roman, a raspuns, ca daca o va face, va fi un esec. Noul roman al lui Gwendoline Riley, insa, Joshua Spassky, pare a fi la fel de bun ca al lui Marguerite Duras, prin tonul grav si ignorarea ornamentelor metaforice si a comparatiilor specifice altor contemporani. Proza ei e ambigua si se joaca cu timpul, spatiul si perceptiile.
N-ar fi mult mai bine sa existe cat mai multe asemenea “putinuri”?
