.:: UnderWay ::.

(de David Pinching)

Hartile sunt unele dintre inventiile bune ale umanitatii. In vreme ce putem vedea problemele care apar in urma dezvoltarii armelor nucleare (si s-a mai dus un oras), din tehnologie avansata (si s-a mai dus un loc de munca) si chiar din cartile de pe internet (s-a mai dus o veche biblioteca umeda si batranele care ne zic sa facem liniste si sa nu ne mai amuzam), hartile sunt o inventie fara efecte negative. E drept probabil sa zicem ca acum, in zilele in care cineva cu greu va gasi o inscriptie de genul “aici sunt dragoni”, hartile sunt in general placute dar plictisitor de exacte. Lucrurile evolueaza, strazi apar, sisteme in sens unic sunt create, orase intregi se muta trei pasi spre vest (cateodata) dar in general nimic mai mult nu se schimba. Nu e nevoie sa ne ratacim cu o harta, chiar daca o facem in mod curent ca rezultat al incapacitatii noastre. Adevarul e ca lumea e scoica noastra. Nu e asta o problema suficienta, totusi? Nu e enervant cand trebuie sa ne gandim unde sa punem un ambalaj lipicios de bomboana cand conducem? Eu cred ca este.

Ce anume, va veti intreba pe buna dreptate, m-a adus la aceasta concluzie? Nu am chef sa bat campii. Acolo unde imi pun palaria nu e casa mea; ci acolo unde ma intreb cum am intrat in primul rand in posesia ei. Nu mi-am luat un an liber, ca multi contemporani, ca sa escaladez muntii inarmat cu un rucsac, biscuiti cu crema, un dispozitiv de pozitionare globala si un card Visa. Adevarul e ca, a ma gasi altundeva decat pe canapea cu o carte si o ceasca de ceai e acelasi lucru cu a gasi o strada mare fara un lant de cafenele scumpe si moderne. Oricum, am descoperit ceva. E mai mult o scuza decat un mare pas inainte pentru umanitate, dar inseamna mult pentru mine. Am inteles ca hartile insesi nu ma lasa sa merg nicaieri ci tot inapoi acasa. Stiu exact unde duce drumul din stanga casei mele, ca sa nu mai zic de drumul spre dreapta, si pot ghici unde duce si cel de dupa casa de peste drum. Chiar de n-as sti, as gasi pe harta, convenabil, folositor, rapid, dar ingrozitor de previzibil. Nu e nimic nou de descoperit - nicaieri. Ce rost mai are sa mergi oriunde cand nu e nimic de gasit pe care altcineva sa nu-l fi vazut si notat undeva? Nu sunt nici Francis Drake, nici Columb, nici Marco Polo, dar sunt descendent al marelui si din pacate putin cunoscutului explorator Mungo Park (chiar sunt) si jur ca trebuie sa explorez ceva! Iar hartile imi stau in cale.

Aventurierul scotian Mungo Park a plecat spre Africa in 1795, si din motive cunoscute doar de el, a calatorit 200 de mile spre Gambia, a fost capturat de un conducator local, a evadat, apoi a luat-o 80 de mile in jos pe Niger spre Segou, inainte de a ramane fara hrana si alte provizii. S-a intors in 1805 de data asta cu un canoe pornind din Segou si s-a inecat in timpul unui atac la Bussa. Ceea ce vreau sa zic e ca Park a esuat total in incercarea de a se ridica la inaltimea numelui sau. N-a parcat nicaieri pana nu a fost nevoit sa dea inapoi, si chiar si atunci doar astepta oportunitatea de a incepe iar cu o barca si mai mica. Cu sangele lui in vene, trebuia sa existe o speranta si pentru mine. Si totusi, exista prea multe harti si ghiduri gen “Lonely Planet”. Oriunde as merge e dinainte cercetat si gradat in functie de pret, confort si procent de gandaci. Oriunde in lume vei gasi conditii ca acasa si chiar la preturi mai mici. Cu McBurgers. Cat ar fi fost de dezamagit Mungo daca la Bussa ar fi dat peste un local cu licorile lui favorite chiar pe acel indepartat mal al Nigerului!

Acest pamant super-umblat creeeaza exploratorului tot felul de dificultati. Una din cele mai mari probleme ale aventurierului din suburbie e ca are prea putin de ales in a merge la lucru a doua zi. Alternativa e de a sta intins pe canapea, cartile si ceaiul fiind ceea ce isi doreste mai mult. Desigur daca te numesti Jack Kerouac tot ce trebuie sa faci e sa treci de la o slujba la alta (inevitabil mai grea si care iti va nenoroci mainile). Toata aceasta viata, desi aparent dezirabila, nu e si pentru mine. Am ascultat o versiune inregistrata a clasicului On the Road a lui Kerouac in masina prin Anglia. Stiam exact unde merg si desi era noapte am lasat jos geamurile ca aerul noptii sa se amestece cu fumul de la tigara. M-am plictisit repede de aventurile lui Jack. Erau banale si nesfarsite. Sunt sigur ca am inapoiat casetele inapoi la biblioteca inainte de a le fi ascultat pe de-a-ntregul.

Versiunea mea la On the Road trebuie sa aiba un punct final bine definit. Trebuie sa am o idee precisa despre cand pot bea o ciocolata calda si face o baie fierbinte. Aceste lucruri sunt importante. Ma intreb uneori daca Mungo si-a dorit, stand in canoe, sa fie mai bine acasa. Cred ca da. Probabil ca nu am mostenit mult din genele lui la o adica.

Calatoria unui Mungo modern consta in a iesi afara un pic - fara a sti unde esti sau unde ai fi peste o ora. Un pic de directie la intamplare e atat de atragatoare cand trebuie sa ai o slujba si sa intretii acasa niste plante foarte costisitoare. Asa ca am condus impreuna cu doi prieteni la intamplare (fara harta, trebuie sa adaug, doar cu ramasitele mototolite ale copertilor unei harti pe bancheta din spate a masinii, ca un mic simbol).

Trebuie sa mai spun ca traiesc in Anglia. In centrul Angliei. Asta inseamna: fara coasta pentru cel putin 100 de mile, fara nevoie de pasaport, fara rauri infricosatoare si de netrecut, fara pericolul de a fi luati prizonieri de un sef local, si o nevoie stringenta de a ne intoarce acasa pana a doua zi dimineata la ora 9. Mungo Park s-ar fi ascuns sub canoe de rusine. Totusi, ningea. Un pic…

Cand pelerinii lui Chaucer au pornit spre Canterbury, cred ca si-au luat un ritm sustinut si aveau idee despre directia de mers. Chiar si cei mai mari aventurieri pe mare din sec. 16 au pornit fara dubii din port si s-au calmat un pic doar dupa ce vanturile s-au potolit. Cat despre noi, patrunderea in inima ascunsa a Angliei a inceput cand am dat de traficul infernal de seara in drum spre Witney. Nu incepuse prea bine. Nici nu eram macar siguri daca nu ne vom intoarce plictisiti inapoi in 20 de minute. Am fost opriti insa de apropierea altor aventurieri in fata si in spatele nostru, blocand orice sansa de a intoarce masina, lasand aventurile in urma si refugiindu-ne in raiul nostru confortabil de acasa.

Oricum, numele masinilor - Explorer, Focus, Probe, Pioneer, purtau in ele ecouri ale aventurilor din vremuri apuse: un fel de carute moderne. Pe cand auzeam vocea lui Edmund Hillary indemnandu-ne inainte, am avut nefericirea sa ni se taie avantul la vederea unui nume nu tocmai aventuros, Passat. Mai departe, dandu-ne seama ca in prima noastra iesire la intamplare nu puteam sa sa ne deplasam cu mai mult de 2 mile pe ora ne-a facut sa ne pierdem orice speranta.

M-am simtit un pic ca batranul Mungo pe Niger cand si-a dat seama ca si-a pierdut o vasla. Chiar dificultatea intalnita ne-a determinat sa mergem insa inainte. Luminile stralucitoare ale traficului de seara, pe jumate invizibile in zapada care se topea imediat, erau irezistibile. Trebuia sa mergem inainte. Era oare acesta adevaratul imbold al exploratorilor: sa mearga inainte, pentru ca a te intoarce din drum era jenant? Cand marele lingvist si energic calator George Borrow si-a continuat drumul in Anglia si apoi prin Europa si Orientul Indepartat la inceputul anilor 1800, a facut-o doar pentru ca sa se intoarca fara nimic de povestit era patetic? Lavengro si alte scrieri ale sale contin informatii care il tradeaza ca ar fi fost destul de nesigur (sau poate doar nesincer).

Curand traficul s-a mai linistit si ne-am indreptat prin zapada frumoasa si intunecata spre Cheltenham. Drumul mi-e familiar, dar patura alba il ascundea total si faceau soseaua aproape impracticabila. Ceea ce m-a facut sa accelerez ca sa scap cat mai curand si astfel sa pun in pericol trei vieti fara un motiv cu adevarat intemeiat.

Nu e mult de zis despre inima Angliei cand ninge. Cele cateva biserici care se ivesc de dupa vegetatie vara dispar in ceata si campurile divers colorate de o parte si de alta a soselei sdevin de o albeata orbitoare. Cand Dr Johnson si Boswell au calatorit spre nord spre Scotia au avut inainte vaste, sublime si intunecate piscuri montane si colibe locuite de Dumnezeu stie cine. Totul era necunoscut. Partea de sud e insa o intindere plana si ii lipseste ceea ce te-ar face sa exclami “cat e de frumos, de straniu si asa mai departe”. Iar cand si ninge e ca in Antarctica, doar mai plina de vegetatie si mai englezeasca. Cu alte cuvinte, exista un mic han la zece minute numit “Micul hot la drumul mare” sau “Canapeaua si Sobolanul” si nu exista pinguini. Nimic de discutat si de fotografiat, desi acum ne-am dat seama ca n-avem camera si n-aveam cum sa ii impresionam pe cei de la birou cu povesti palpitante ale aventurii chiar de am fi trait pana la urma vreo aventura.

~ va urma ~