.:: UnderWay ::.

(de David Pinching)

Hartile sunt unele dintre inventiile bune ale umanitatii. In vreme ce putem vedea problemele care apar in urma dezvoltarii armelor nucleare (si s-a mai dus un oras), din tehnologie avansata (si s-a mai dus un loc de munca) si chiar din cartile de pe internet (s-a mai dus o veche biblioteca umeda si batranele care ne zic sa facem liniste si sa nu ne mai amuzam), hartile sunt o inventie fara efecte negative. E drept probabil sa zicem ca acum, in zilele in care cineva cu greu va gasi o inscriptie de genul “aici sunt dragoni”, hartile sunt in general placute dar plictisitor de exacte. Lucrurile evolueaza, strazi apar, sisteme in sens unic sunt create, orase intregi se muta trei pasi spre vest (cateodata) dar in general nimic mai mult nu se schimba. Nu e nevoie sa ne ratacim cu o harta, chiar daca o facem in mod curent ca rezultat al incapacitatii noastre. Adevarul e ca lumea e scoica noastra. Nu e asta o problema suficienta, totusi? Nu e enervant cand trebuie sa ne gandim unde sa punem un ambalaj lipicios de bomboana cand conducem? Eu cred ca este.

Ce anume, va veti intreba pe buna dreptate, m-a adus la aceasta concluzie? Nu am chef sa bat campii. Acolo unde imi pun palaria nu e casa mea; ci acolo unde ma intreb cum am intrat in primul rand in posesia ei. Nu mi-am luat un an liber, ca multi contemporani, ca sa escaladez muntii inarmat cu un rucsac, biscuiti cu crema, un dispozitiv de pozitionare globala si un card Visa. Adevarul e ca, a ma gasi altundeva decat pe canapea cu o carte si o ceasca de ceai e acelasi lucru cu a gasi o strada mare fara un lant de cafenele scumpe si moderne. Oricum, am descoperit ceva. E mai mult o scuza decat un mare pas inainte pentru umanitate, dar inseamna mult pentru mine. Am inteles ca hartile insesi nu ma lasa sa merg nicaieri ci tot inapoi acasa. Stiu exact unde duce drumul din stanga casei mele, ca sa nu mai zic de drumul spre dreapta, si pot ghici unde duce si cel de dupa casa de peste drum. Chiar de n-as sti, as gasi pe harta, convenabil, folositor, rapid, dar ingrozitor de previzibil. Nu e nimic nou de descoperit - nicaieri. Ce rost mai are sa mergi oriunde cand nu e nimic de gasit pe care altcineva sa nu-l fi vazut si notat undeva? Nu sunt nici Francis Drake, nici Columb, nici Marco Polo, dar sunt descendent al marelui si din pacate putin cunoscutului explorator Mungo Park (chiar sunt) si jur ca trebuie sa explorez ceva! Iar hartile imi stau in cale.

Aventurierul scotian Mungo Park a plecat spre Africa in 1795, si din motive cunoscute doar de el, a calatorit 200 de mile spre Gambia, a fost capturat de un conducator local, a evadat, apoi a luat-o 80 de mile in jos pe Niger spre Segou, inainte de a ramane fara hrana si alte provizii. S-a intors in 1805 de data asta cu un canoe pornind din Segou si s-a inecat in timpul unui atac la Bussa. Ceea ce vreau sa zic e ca Park a esuat total in incercarea de a se ridica la inaltimea numelui sau. N-a parcat nicaieri pana nu a fost nevoit sa dea inapoi, si chiar si atunci doar astepta oportunitatea de a incepe iar cu o barca si mai mica. Cu sangele lui in vene, trebuia sa existe o speranta si pentru mine. Si totusi, exista prea multe harti si ghiduri gen “Lonely Planet”. Oriunde as merge e dinainte cercetat si gradat in functie de pret, confort si procent de gandaci. Oriunde in lume vei gasi conditii ca acasa si chiar la preturi mai mici. Cu McBurgers. Cat ar fi fost de dezamagit Mungo daca la Bussa ar fi dat peste un local cu licorile lui favorite chiar pe acel indepartat mal al Nigerului!

Acest pamant super-umblat creeeaza exploratorului tot felul de dificultati. Una din cele mai mari probleme ale aventurierului din suburbie e ca are prea putin de ales in a merge la lucru a doua zi. Alternativa e de a sta intins pe canapea, cartile si ceaiul fiind ceea ce isi doreste mai mult. Desigur daca te numesti Jack Kerouac tot ce trebuie sa faci e sa treci de la o slujba la alta (inevitabil mai grea si care iti va nenoroci mainile). Toata aceasta viata, desi aparent dezirabila, nu e si pentru mine. Am ascultat o versiune inregistrata a clasicului On the Road a lui Kerouac in masina prin Anglia. Stiam exact unde merg si desi era noapte am lasat jos geamurile ca aerul noptii sa se amestece cu fumul de la tigara. M-am plictisit repede de aventurile lui Jack. Erau banale si nesfarsite. Sunt sigur ca am inapoiat casetele inapoi la biblioteca inainte de a le fi ascultat pe de-a-ntregul.

Versiunea mea la On the Road trebuie sa aiba un punct final bine definit. Trebuie sa am o idee precisa despre cand pot bea o ciocolata calda si face o baie fierbinte. Aceste lucruri sunt importante. Ma intreb uneori daca Mungo si-a dorit, stand in canoe, sa fie mai bine acasa. Cred ca da. Probabil ca nu am mostenit mult din genele lui la o adica.

Calatoria unui Mungo modern consta in a iesi afara un pic - fara a sti unde esti sau unde ai fi peste o ora. Un pic de directie la intamplare e atat de atragatoare cand trebuie sa ai o slujba si sa intretii acasa niste plante foarte costisitoare. Asa ca am condus impreuna cu doi prieteni la intamplare (fara harta, trebuie sa adaug, doar cu ramasitele mototolite ale copertilor unei harti pe bancheta din spate a masinii, ca un mic simbol).

Trebuie sa mai spun ca traiesc in Anglia. In centrul Angliei. Asta inseamna: fara coasta pentru cel putin 100 de mile, fara nevoie de pasaport, fara rauri infricosatoare si de netrecut, fara pericolul de a fi luati prizonieri de un sef local, si o nevoie stringenta de a ne intoarce acasa pana a doua zi dimineata la ora 9. Mungo Park s-ar fi ascuns sub canoe de rusine. Totusi, ningea. Un pic…

Cand pelerinii lui Chaucer au pornit spre Canterbury, cred ca si-au luat un ritm sustinut si aveau idee despre directia de mers. Chiar si cei mai mari aventurieri pe mare din sec. 16 au pornit fara dubii din port si s-au calmat un pic doar dupa ce vanturile s-au potolit. Cat despre noi, patrunderea in inima ascunsa a Angliei a inceput cand am dat de traficul infernal de seara in drum spre Witney. Nu incepuse prea bine. Nici nu eram macar siguri daca nu ne vom intoarce plictisiti inapoi in 20 de minute. Am fost opriti insa de apropierea altor aventurieri in fata si in spatele nostru, blocand orice sansa de a intoarce masina, lasand aventurile in urma si refugiindu-ne in raiul nostru confortabil de acasa.

Oricum, numele masinilor - Explorer, Focus, Probe, Pioneer, purtau in ele ecouri ale aventurilor din vremuri apuse: un fel de carute moderne. Pe cand auzeam vocea lui Edmund Hillary indemnandu-ne inainte, am avut nefericirea sa ni se taie avantul la vederea unui nume nu tocmai aventuros, Passat. Mai departe, dandu-ne seama ca in prima noastra iesire la intamplare nu puteam sa sa ne deplasam cu mai mult de 2 mile pe ora ne-a facut sa ne pierdem orice speranta.

M-am simtit un pic ca batranul Mungo pe Niger cand si-a dat seama ca si-a pierdut o vasla. Chiar dificultatea intalnita ne-a determinat sa mergem insa inainte. Luminile stralucitoare ale traficului de seara, pe jumate invizibile in zapada care se topea imediat, erau irezistibile. Trebuia sa mergem inainte. Era oare acesta adevaratul imbold al exploratorilor: sa mearga inainte, pentru ca a te intoarce din drum era jenant? Cand marele lingvist si energic calator George Borrow si-a continuat drumul in Anglia si apoi prin Europa si Orientul Indepartat la inceputul anilor 1800, a facut-o doar pentru ca sa se intoarca fara nimic de povestit era patetic? Lavengro si alte scrieri ale sale contin informatii care il tradeaza ca ar fi fost destul de nesigur (sau poate doar nesincer).

Curand traficul s-a mai linistit si ne-am indreptat prin zapada frumoasa si intunecata spre Cheltenham. Drumul mi-e familiar, dar patura alba il ascundea total si faceau soseaua aproape impracticabila. Ceea ce m-a facut sa accelerez ca sa scap cat mai curand si astfel sa pun in pericol trei vieti fara un motiv cu adevarat intemeiat.

Nu e mult de zis despre inima Angliei cand ninge. Cele cateva biserici care se ivesc de dupa vegetatie vara dispar in ceata si campurile divers colorate de o parte si de alta a soselei sdevin de o albeata orbitoare. Cand Dr Johnson si Boswell au calatorit spre nord spre Scotia au avut inainte vaste, sublime si intunecate piscuri montane si colibe locuite de Dumnezeu stie cine. Totul era necunoscut. Partea de sud e insa o intindere plana si ii lipseste ceea ce te-ar face sa exclami “cat e de frumos, de straniu si asa mai departe”. Iar cand si ninge e ca in Antarctica, doar mai plina de vegetatie si mai englezeasca. Cu alte cuvinte, exista un mic han la zece minute numit “Micul hot la drumul mare” sau “Canapeaua si Sobolanul” si nu exista pinguini. Nimic de discutat si de fotografiat, desi acum ne-am dat seama ca n-avem camera si n-aveam cum sa ii impresionam pe cei de la birou cu povesti palpitante ale aventurii chiar de am fi trait pana la urma vreo aventura.

~ va urma ~

1. Te iubesc

Totul in mine

e cer, in toate unghiurile

ingemanate in trunchi.

Te iubesc, spatiu fara hotare,

incremenit in noaptea-nstelata,

cu flacari tasnind din inima cerului,

si cuvinte adanci, parguite ca merele

acelui mistic pom in extaz.

***

2. Miracol in natura

In Schatland, in jurul casei,

cresc albe, sute si mii de margarete,

si infloresc atat de frumos

sub cerul smaltat de stele,

incat, privite de sus, dintre ele,

par tot stele albe

margaretele.

~ Jens August Schade ~

***

3. Poetul

iti voi spune acum
ce e poetul:

ceata plutind
la marginea zarii,
esenta a ceea ce-a fost,
iar fruntea -
dara de lumina
in bezna.

obositi,
ochii lui, asteptand
ceea ce nu stie
daca-i aievea sau nu,
ochii nu o data orbiti
de soarele
dindaratul negurii.

poetul plange
pana ce negura
toata se risipeste,
linistindu-si pleoapele arse
de asteptare.

poetul nu e
nici nebun si nici intelept,
el, vesnic alege intre
dorul de viata
si eternitate.
~ Gustav Munch-Petersen ~

In septembrie 1522, Capitanul Sebastian del Cano se intorcea din Spania, incheind calatoria in jurul lumii intreprinsa de Magellan. Magellan a murit la jumatea calatoriei de trei ani, in timpul unei lupte cu nativii din Filipine. Din cele 5 nave si aproximativ 270 de oamnei care au pornit la drum, doar o nava si 17 oameni s-au intors teferi acasa. Dar “Victoria” era incarcata de mirodenii si de descoperiri de pamanturi, drept pentru care del Cano a primit o pensie, insigne, si a fost premiat cu un glob avand inscrise cuvintele “tu esti primul care m-ai strabatut roata”

Printre supravietuitori era si Antonio Pigafetta, un turist italian care avea sa aduca o mare contributie la literatura de calatorie. Se stiu putine despre Pigafetta, dar la acea vreme era angajat al curtii spaniole, indeajuns de aventurier ca sa porneasca in calatorie alaturi de Magellan, si avand destul de multe relatii. Desi repudiat de catre del Cano la intoarcere, Pigafetta s-a prezentat si el inaintea lui Charles V, aducand “nu aur, sau alte obiecte pretioase demne de un asemenea conducator” ci “o carte scrisa de propriile sale maini, in care sunt povestite toate intamplarile din prima pana in ultima zi a calatoriei”. Cartea e cunoscuta acum drept “Calatoria lui Magellan”. Povestea primei calatorii in jurul lumii, cuprinde numeroase detalii exotice si exploratoare. Cele mai grele momente au venit chiar din interior: rebeliune, carente de vitamina C, infometare, cand au mancat doar sobolani, chiar rumegus, si prelatele din piele de bou (pe care le frigeau dupa ce in prealabil erau marinate, tinute in apa de mare timp de 5 zile. Pe pamanturile unde au debarcat au fost intampinati de canibali, giganti cu picioare uriase (patagonieni, “oameni cu picioroange”, ce isi umpleau incaltamintea cu paie ca sa le tina de cald), si alte minunatii asemenea. Dar Pigafetta nu era deloc prost:

‘Batranul capitan din Molucca le-a zis ca in apropiere era o insula numita Arucheto, pe care traiau barbati si femei mici de statura, cu urechi uriase, pe una sprijinindu-se, cu cealalta acoperindu-se, goi, buni alergatori, care traiau in pesteri subpamantene, mancatori de peste, coaja de copac, si ceva ce creste in interior ca un fel de coriandru, ce se numeste ambulon. Exploratorii n-au poposit acolo din cauza curentilor, si au considerat aceste informatii drept prostii de neluat in seama.’

Charles n-a prea fost impresionat, si Pigafetta nu a primit mai mult decat salariul ce i se cuvenea, niciun alt onor. Si-a dus povestirile in Portugalia si apoi la Curtea franceza, unde a fost mai bine primit, iar in Italia papa a fost atat de impresionat incat i-a dat resedinta pe timpul cat ii trebuia sa isi pregateasca manuscrisul pentru a fi publicat. Pigafetta a lucrat la el o vreme, apoi s-a plictisit si a cautat o noua aventura, unoscandu-l pe Philippe Villiers de l’Isle-Adam, din ordinul de Rhodos, a devenit ajutor de cavaler, si se crede ca a murit in lupta cu turcii. Pe de alta parte, capitanul del Cano a avut numeroase probleme la randul sau, cele doua femei cu care a avut copii amenintandu-l cu moartea, astfel incat i-a cerut regelui o garda personala inarmata - si a plecat din nou pe mare. A murit de scorbut in 1526, nu inainte de a-si trece nava prin Stramtoarea lui Magellan pentru a doua oara.

Iata-le:

1. Foloseste timpul unui total necunoscut (cititorul) in asa fel incat el sau ea sa nu simta ca si-a pierdut timpul
2. Da-i cititorului macar un personaj cu care sa se identifice
3. Fiecare personaj trebuie sa doreasca ceva, chiar si daca doar un pahar cu apa
4. Fiecare fraza trebuie sa indeplineasca o cerinta din doua posibile - sa dezvaluie caracterul unui personaj sau sa avanseze actiunea
5. Incepe actiunea cat mai aproape de sfarsit posibil
6. Fii sadic. Nu conteaza cat de dulci si inofensive sunt personajele tale principale, fa sa li se intample lucruri ingrozitoare - in asa fel incat cititorul sa vada din ce stofa sunt croite
7. Scrie astfel incat sa satisfaci o singura persoana - daca deschizi fereastra si faci dragoste cu toata lumea, ca sa zicem asa, povestirea ta o sa faca pneumonie
8. Da-le cititorilor cat de multe informatii cat mai repede posibil. La naiba cu suspansul. Cititorii trebuie sa inteleaga ce se intampla, unde si de ce, incat sa fie capabili sa termine povestea ei singuri, daca s-ar intampla ca gandacii sa manance ultimele pagini ale cartii

Toamna se numara bobocii, inseamna ca nu e cazul sa iti faci socoteli dinainte, ci mai bine astepti pana apar rezultatele. Oricum daca nu plantezi la timp de primavara, toamna n-o sa culegi nimic, dupa cum spun irlandezii. Iar cel ce e prea lenes ca sa are toamna nu va avea nimic de recoltat. O toamna cu multe fulgere e urmata de o iarna blanda spune un proverb norvegian. Toate bune si frumoase, caci toamna (amurgul) frumusetii e tot frumoasa. Mai departe, japonezii ne invata sa nu ii dam norei sa manance vinetele de toamna, adica sa nu lasam pe altii sa se foloseasca de noi. Camus vede toamna ca pe o a doua primavara in care fiecare frunza e o floare. Cand ai toamna in gura limba nu poate decat sa rugineasca. Toate fiind deja zise, toamna e un mozaic (Stanley Horowitz)

Stiati ca exista si proverbe opuse? Iata cateva:
Uita-te bine pe unde mergi. / Cel ce ezita e pierdut.
Daca prima data nu reusesti, nu te da batut, incearca din nou. / Nu te da cu capul de toti peretii de caramida.
Absenta intareste dragostea. / Ochii ce nu se vad se uita
Nu lasa pe maine ce poti face azi. / Nu te grabi sa treci podul inainte sa ajungi la el.
Doua minti sunt mai bune decat una singura. / Vezi-ti singur de barca ta.
Graba strica treaba / Timpul nu asteapta pe nimeni
Nu e niciodata prea tarziu sa inveti / Nu poti sa-l inveti pe un caine batran trucuri noi
Vorba inteleapta e tot ce-ti trebuie / Vorba multa saracia omului
Mai bine sa fii sigur decat sa-ti para rau / Nu ai curaj, nu castigi nimic
Calul de dar nu se cauta la dinti / Fereste-te de un grec ce aduce daruri
Nu face altora ce nu ti-ar placea sa ti se faca tie / Tipii de treaba termina mereu pe ultimul loc
Viseaza pana la stele / Nu baga in gura mai mult decat poti sa mesteci
Unde-s doi puterea creste / Prea multi bucatari vor distruge coca
Nu judeca o carte dupa coperti / Hainele fac pe om
Roata care scartaie va fi unsa / Tacerea e de aur
Pana e mai puternica decat sabia / Actiunile fac mai mult ca o mie de cuvinte

In 1802 la 3 septembrie William Wordsworth termina de scris sonetul sau “Composed Upon Westminster Bridge”, unul dintre cele mai bine cunoscute poeme scurte ale sale. Momentul de pe pod descris in poem se intamplase aievea cu o luna inainte, si iata cum a fost descris de Dorothy, sora lui Wordsworth, in niste insemnari ale vremii:
“Ne-am urcat intr-o trasura la Charing Cross. Era o dimineata frumoasa. Orasul, catedrala St Paul, raul si multimea de barcute formau o priveliste minunata… Casele nu erau invaluite asa tare in norii lor de fum si soarele stralucea atat de tare invaluind totul intr-o lumina pura ca intr-un mare spectacol al naturii insesi…”

Wordsworth se mutase deja inapoi in Lake District cand a scis poezia, si avea sa se dedice in curand scrierii poeziei “planului sfant al naturii”, dar a folosit notitele lui Dorothy incorporand ideile ei despre frumusetea urbana:
Earth has not anything to show more fair:
Dull would he be of soul who could pass by
A sight so touching in its majesty;
This City now doth, like a garment, wear
The beauty of the morning; silent, bare,
Ships, towers, domes, theaters, and temples lie
Open unto the fields, and to the sky;
All bright and glittering in the smokeless air.
Never did sun more beautifully steep
In his first splendor, valley, rock, or hill;
Ne’er saw I, never felt, a calm so deep!
The river glideth at his own sweet will:
Dear God! the very houses seem asleep;
And all that mighty heart is lying still!

Motivul pentru care poetul traversa podul Westminster in acea dimineata e ca se indrepta spre Franta, pentru a-si cunoaste fetita de 9 ani, Caroline, si a o vedea pe mama ei, Annette Vallon, cu care avusese o relatie in 1791. Cei doi au ajuns se pare la concluzia ca se vor desparti definitiv, astfel ca in octombrie William s-a casatorit cu Mary Hutchinson, asa cum planuise.
Dezvaluirea existentei copilului nelegitim al lui Wordsworth s-a produs abia in 1921 si-a fost pusa la cale de George McLean Harper de la Universitatea Princeton, generand o oarecare valva intre profesori, dar nu si printre elevi, judecand dupa cantecelul plin de umor compus de elevii din ultimul an ai facultatii:
Harper went to France to get
The red-hot dope on dear Annette,
And there performed a deed of note,
Revealing Wordsworth’s one wild oat.